Tata si-a dorit sa fiu baiat si sa ma faca fotbalist pentru ca fotbalul era pe vremea aia o mare pasiune a lui. A sperat pana in clipa in care a fost anuntat ca are o fata. Avea 22 de ani, eram primul copil, tragedia nu a fost una foarte mare. Plus ca, avea un plan de rezerva.

A doua mare pasiune a lui era sa cante, asa ca da, inainte sa decida cum o sa ma cheme, a decis ca voi fi cantareata.

Planul parea sa fie bun.

In cele mai vechi amintiri ale mele, am o perie/creion in mana si cant in fata oglinzii. Sau sunt catarata in nucul din gradina bunicilor si da, cant. Sau sunt Madalina Manole si cant pe o scena in fata publicului numeros si invizibil.

Uneori ma inregistram pe casetofon si apoi ma ascultam. Nu. Nu se auzea bine. Era casetofonul stricat, bineinteles. Si n-aveam microfon. Cum sa canti frumos fara microfon!?

Dupa cativa ani am gasit si microfon. La karaoke. Am cantat la mai multe, dar niciunul nu a redat perfect vocea minunata din mintea mea. Cel putin asa cred, dupa expresia celor care ma ascultau (a se intelege incruntarea-zambetul ironic- si mainile duse ca din intamplare spre urechi).

Deci da. Tata s-a gandit bine. Pasiunea pentru cantat am mostenit-o 100%. La voce sunt cateva probleme. Mici, zic eu. Catastrofale, zic toti ceilalti. Dar astea-s detalii. Eu cant. Imi place sa cant si cant.

Daniela Habara