…asta e primul lucru care imi vine in cap cand ma gandesc la perioada Craciunului. Cozonaci plini de nuca, arsi la fund din cauza cuptorului nostru vechi pe care niciodata nu reusea cineva sa il potriveasca, cu coca tare.
In fiecare an, cumparam drojdia si stateam cu sufletul la gura daca va creste “maiaua” (parca asa se numeste). Apoi framantarea cozonacilor, operatiune care imi revenea mie. Si ce mandru eram, ma sinteam extrem de important. Apoi coca era pusa la dospit. Si din nou asteptare. Timp in care Mamaie imi povestea mereu aceleasi, dar aceleasi povesti. Si mie imi era prea rusine sa o opresc sau sa-i spun “da, si a trebuit sa arunci toti cozonacii din cauza unui ou stricat” ☺.
Si in final, mancatul celor 8, 10 sau 12 cozonaci. La inceput mancam oricat imi doream pentru ca mai erau atat de multi. Apoi, spre final, mancam mai cugetat ca sa imi ramana si pentru maine. Nu, nu erau cei mai fragezi cozonaci. Dar niciodata nu am mai mancat niste cozonaci atat de buni.
Mamaie a murit anul trecut pe 26 decembrie (acum cand scriu imi dau seama ca e un pic ironic). Nu trebuie sa va intristati pentru ca a murit la 90 de ani, linistita si impacata ca a trait suficient cat sa-si vada si 2 stranepoti. Regretul meu e ca nimeni din familie nu a vrut sa mai invete sa faca cei mai arsi si cei mai buni cozonaci din lume. Ca eu m-as fi bagat in continuare la framantat (a se citi mai degraba “mancat”).

Sarbatori pline de cozonaci tuturor!

Sursa foto.