Problema e ca nu-mi amintesc nimic notabil.

Tot ce stiu e ca:

La 10 ani cea mai mare dorinta a mea era sa iau premiul I. Nu-mi doream nici papusi, nici rochite, nici jocuri. Nu-mi doream decat sa iau premiul I in fiecare an. La asta m-am gandit si cand am aruncat banutul in fantana de langa Manastirea Curtea de Arges. Mi-ar fi placut sa-mi spuna cineva ca sfarsitul lumii n-ar fi venit odata cu premiul II.

La 10 ani scriam poezii si biletele cu secrete pe care le sigilam in cutii si le ingropam in curtea de la bunici. Nu mai stiu exact ce credeam ca rezolv cu asta, dar stiu ca ma simteam foarte importanta.

La 10 ani numaram zilele pana la vacanta de vara in care ma duceam la bunici si alergam desculta prin praf cu ceilalti copii. Ne jucam ‘Oatea’ pe ulita ore intregi. Sau mergeam la garla unde am invatat sa inot. Sau, in verile in care nu ploua, faceam ‘Paparuda’ ca sa aducem ploaia. Nu cred ca m-am mai distrat vreodata la fel de mult ca atunci.

La 10 ani, aveam o pasiune pentru Andrei. Pentru numele Andrei. Aparea invarabil in toate compunerile mele. Il strecuram printre ‘fulgii de nea care imbraca frumos orasul’ sau printre ‘frunzele ruginii care alcatuiesc covorul rosiatic al toamnei’.

La 10 ani, bunica mea mi se parea cel mai minunat om de pe Pamant.

La fel mi se pare si acum.

Daniela Habara